Oglinda II (Continuare)

Grafică "Oglinda" Schiţă SF

Oglinda, partea I

Adriana… Eşti încă foarte tânără… Ai energie, ai vise! Du-te şi ai grijă ce faci! Ne aflăm într-un moment dificil, de care pot depinde foarte multe, inclusiv soarta lumii noastre. Te afli în echipa mea, pentru abilităţile tale, mai puţin obişnuite şi mai puţin cunoscute. Foloseşte-le înţelept şi cu simţ de răspundere!

Gemma o privi pe fată cu o anumită gravitate. Se putea citi pe faţa ei, răspunderea care o apăsa pentru decizia luată. Fusese un risc asumat? Experienţă? Intuiţie, calcul raţional? Poate că o combinaţie subtilă a tuturor…

Gemma, dincolo de felul meu de a fi, te respect şi ştiu cât de greu atârnă deasupra ta decizia asta. Există însă prea multe lucruri pe care acum, sunt incapabilă să le pun în cuvinte. Pur şi simplu, ŞTIU nişte lucruri. E ceva inexplicabil. Cel puţin, acum. O să te convingi. Oricum, te rog din nou, evitaţi orice intervenţie cât sunt acolo. Chiar dacă vouă vi se pare că am depăşit limita riscurilor „acceptabile”.

Bun! Du-te şi fă ce crezi tu că e mai bine pentru noi toţi! Asta, însemnând pentru ambele lumi!

Adriana începu să păşească cu grijă către arborele uriaş lângă care se afla Luminius. Înăuntru, simţi prezenţa lui Luminius. I se adresa.

Văd că aţi ajuns la un consens între voi!

Da, cred că am reuşit. Eu am un statut ciudat în echipaj. Sunt mult mai tânără decât mulţi şi…

Cred că ştiu ce vrei să-mi comunici. Eşti, cum spuneţi voi, „tolerată”.

Da, ceva în acest sens. Adică, mi se permit unele atitudini, care altfel, sunt nepermise…

Adriana ajunse foarte aproape de Luminius.

Te deranjează dacă te rog să devii mai vizibil? Şi poate îmi spui şi cum te numeşti?

Luminius, s-ar traduce în limbajul vostru. Îmi voi coborî frecvenţa de vibraţie, dar depinde mult de reacţia celor din grupul tău, ce anume va urma.

Vreau să te întreb… Sunteţi cumva toţi aici? Simt ceva şi mi-e greu să definesc foarte clar, dar asta este ceea ce am înţeles eu.

Te referi la Familie? La cei care sunt ca mine?

Da, semenii tăi. Ceva în genul cum suntem noi. Ei sunt aici?

Ai abilităţi telepatice şi extrasenzoriale, mult peste colegii tăi. Cum reuşeşti să te descurci printre ei? Printre ai tăi, vreau să spun… Te simţi agresată de multe ori?

A fost aşa multă vreme, până când m-am întâlnit cu cineva, care înţelegea şi cred că este chiar foarte mult deasupra mea. Dar e o Fiinţă prea retrasă, prea stranie pentru lumea noastră. Preferă viaţa în Natură. Cred că seamănă mai mult cu tine, decât cu noi. De la el am mai învăţat câte ceva…

M-ai întrebat şi cred că pot să îţi dezvălui… Într-adevăr, suntem mulţi aici, dar pentru voi, vibraţia pe care o reprezentăm, este încă inaccesibilă. E nevoie să ne manifestăm noi, cu intenţie, pentru a deveni vizibili pentru voi. Iar noi, evităm astfel de legături, mai ales dacă e vorba despre cunoştinţe noi, cum este cazul vostru.

Luminius… Te întreb şi caută să înţelegi că este doar nevoia de a cunoaşte… Am o senzaţie foarte stranie, ca şi cum te-aş cunoaşte. Parcă ai fi prietenul meu din pădure. Maestrul meu…

Prietenul tău, este un metamorf, aşa este? De aceea ai spus că este „ciudat” şi „foarte retras”. Semenilor tăi, le este încă foarte greu să se desprindă de „formă”, aşa este? Bunăoară, folosiţi aparate ca cel de la… Gemma? Parcă aşa se numeşte?

Da. Exact aşa. M-am întâlnit cu el, cu prietenul meu, în copilărie, pentru prima oară. Adoptase forma unui urs. E o poveste lungă, aşa că ţi-o transmit la alt nivel decât acesta, să scurtăm. Şi da, încă suntem o civilizaţie dependentă de obiecte, de formă… Poate şi de aici, dificultăţile mele… Eu, văd lumea altfel…

Adriana închise ochii şi construi un film cu povestea, folosindu-şi capacităţile de vizualizare ale lobului frontal. Luminius urmărea povestea, cu un zâmbet tainic, plin de căldură…

Adriana, mi-ai transmis şi nişte întrebări. Mă văd constrâns să te întreb: Eşti sigură că vrei să îţi răspund la ele? Eşti sigură că eşti pregătită să primeşti ADEVĂRUL?

Adriana, cugetă o vreme. Cumpănea greutatea a ceea ce simţea că va afla şi abilitatea ei de a purta adevăruri care depăşeau epoca în care trăia „acasă”.

Aşadar, este adevărat, voi sunteţi „viitorul” nostru? Eu sunt creaţia ta? TU, eşti cel din pădure, Maestrul meu?

Hmmm… Mai uşor, copile! Eşti foarte aproape, este drept, dar este ceva mai nuanţat decât ai prezentat tu acum. Dar te descurci destul de bine, ai interpretat destul de corect, ţinând cont de cultura în care evoluezi acum.

Eu sunt TU şi tu eşti EU. Înţelegi sper, ce vreau să spun. Suntem aceeaşi Entitate. Părţile componente ale unui Întreg. Voi folosiţi tehnologiile încă. La voi, am putea spune că este o pereche de staţii de emisie-recepţie, ale aceleiaşi firme de comunicaţii. Am exprimat corect ideea?

Ooo da, ştiu ce vrei să spui. Doar că eu credeam că astea sunt visele mele, fanteziile mele! Deci am putea spune că suntem un fel de punte de comunicare, între două lumi diferite şi totuşi, una şi aceeaşi lume?

Da, exact asta este ideea care trebuie reţinută. Putem spune că aţi călătorit în propriul vostru viitor. Iar noi, la rândul nostru, în propriul nostru trecut îndepărtat.

Vrei să spui că suntem ca un fel de oglindă, că imaginea pe care o vedem noi şi cea pe care o vedeţi voi, sunt doar nişte feţe ale aceluiaşi Întreg? Reflexii ale unei singure Fiinţe, pe o suprafaţă reflectivă?

Da. Ai înţeles foarte bine! Aşa stau lucrurile! Dar lumea voastră, este încă foarte departe de înţelegerea acestui Întreg, aşa cum percepem noi lumea. Putem spune că sunteţi „strămoşii” noştri foarte îndepărtaţi, iar noi, urmaşii voştri foarte îndepărtaţi, deşi ai înţeles, o astfel de exprimare este nepotrivită, pentru că, aşa cum vezi, coexistăm simultan. Cred că voi numiţi fenomenul „regresie infinită”. Atunci când două oglinzi (obiectele acelea în care privesc femeile foarte des) se privesc una pe alta. Da, cred că asta pot spune, suntem unii pentru alţii, nişte oglinzi.

Luminius… Suntem pe Pământ aşadar? În ce timp liniar?

Da. Văd că ai înţeles. Sunteţi „Acasă”, deşi… altfel de „Acasă”. În timpul liniar, ar însemna aproximativ peste un miliard de ani, faţă de data când aţi început voi călătoria.

Atât de mult? Fabulos! Dar… Cum e posibil? Credeam că asta se poate doar înăuntrul meu! Unde greşesc? La ce m-am raportat incorect?

E dificil să îţi explic în forma asta de comunicare. Ţi-am transmis informaţiile. Ai suficient timp să le decodifici şi să le conştientizezi, pe drumul de întoarcere! În rezumat, energia pe care ai folosit-o tu când ai generat această realitate, a fost în perfectă sincronicitate cu nevoia noastră interioară de a ne cunoaşte poveştile străvechi. Unda s-a amplificat prin rezonanţă şi energia a crescut, până când a generat această serie de evenimente, care conţine şi proiecţii fizice, după cum vezi. Această „Realitate”.

Luminius… Cred că trebuie să plec. Ai mei, cred că sunt îngrijoraţi. Îi simt. Pentru ei, problema este în alţi termeni… Te mai rog ceva, înainte să plec. Este o mare rugăminte! Transmite Familiei rugămintea să ne îngăduie tuturor să îi vedem. În sensul la care mă refer eu, desigur.

Bine. Simt şi eu o undă de nelinişte crescândă. De altfel, ceea ce trebuia să se petreacă, s-a petrecut. Te întreb şi eu ceva, la final… Prietenul tău din pădure, cum se numeşte? Şi tu, mai ai cumva şi alte nume?

Pe prietenul meu, îl numesc „Mihai”. Iar el mie, îmi spune când „Ainival”, când „Maria”… Dar cred că ştiai deja toate astea. Aşa cum ştii tot ce ştiu şi eu, deja.

Adriana începu să păşească spre grupul de exploratori. Privea îngândurată către ei. Grupul însă părea din ce în ce mai absorbit de ceva ce se petrecea deasupra capetelor lor. Priveau în sus şi înăuntrul lor, Adriana simţea uimire, uluială chiar.

Ridică şi ea capul spre vârfurile arborilor. Se simţi zâmbind. Simţi o recunoştinţă profundă pentru lumea în care călătorise, pentru o străfulgerare, pentru un infinitezimal moment al Universului Infinit…

Se alătură grupului şi Gemma, uimită, nedumerită, o întrebă, cu o vagă urmă de suspiciune în voce:

Adriana, ce aţi făcut acolo? Ce se petrece?

După cum vedeţi şi voi! Ai intuit corect, este o civilizaţie cu mult mai evoluată ca noi. Să spunem aşa… Cu foarte mult mai mult…

Pe cerul limpede, albăstrui, se conturau din ce în ce mai clar, milioane, zeci de milioane, sute de milioane de siluete umane, care parcă pluteau deasupra coroanelor arborilor pădurii…

Din mulţimea imensă a acestei civilizaţii, la un moment dat, s-au desprins câteva Fiinţe şi au început să se apropie de grupul de exploratori, plutind deasupra capetelor lor.

Fiecare membru din echipaj, recunoscu siluetele care acum, păreau a avea aceeaşi consistenţă ca şi ei…

Grupul „zburătorilor”, era identic cu al lor… Fiecare membru, îşi avea parcă o imagine în oglindă, în această lume stranie, atât de îndepărtată de epoca lor şi totuşi, atât de prezentă în Prezent!

Replica „imponderabilă” a Gemmei, duse mâna dreaptă în dreptul inimii, o păstră câteva clipe şi o îndreptă apoi cu palma spre grupul exploratorilor, parcă cu adresă spre cealaltă Gemma. Ceilalţi „imponderabili”, repetară aproape la unison gestul.

Grupul de exploratori, simţea o stare de exuberanţă, de împlinire unică, de pace, de armonie… Gemma simţi nevoia să remarce:

Fantastic! Parcă ne-am vedea într-o oglindă fermecată, proiectaţi într-un viitor nedefinit! Oare să fie adevărat? Chiar trăim aceste clipe?

Depinde de noi, răspunse Adriana. Convingerile noastre, sistemul nostru de valori, poate fi acesta. Sau… ne putem întoarce la o lume în care conflictul este norma.

Oglinda, partea I

(Fragment din ciclul „Lumea lui Ainival”)

– Citit de 11 vizitatori